Pe atunci, redutabilul strămoş al zimbrilor şi bizonilor moderni, denumit bizonul de stepă sau bizonul diluvial (Bison priscus), era un bovid de proporţii uriaşe care trăia într-un număr foarte mare de exemplare, în cirezi enorme, răspândite pe aproape tot teritoriul Eurasiei (şi la noi în ţară au fost descoperite urmele sale), cum o dovedesc numeroasele depozite fosilifere. Odată cu retragerea sau extinderea periodică a calotelor de gheată, evoluţia bizonului diluvial a fost modificată, erbivorul adaptându-se la mediul nou apărut al tundrelor eliberate de gheţuri.
Din acest uriaş cu capul masiv, fruntea foarte lată şi boltită, şi coarne imense crescute orizontal-lateral faţă de craniu, au evoluat bizonii de astăzi.
În timpul glaciaţiunilor din Pleistocen, bizonul de stepă a trecut din Siberia în Alaska prin strămtoarea Ciukotsk-Drejnev, pe limba de pământ a Beringiei, colonizând astfel imensul continent nord-american. Din imensul erbivor siberian a evoluat strămoşul direct al bizonilor, denumit Bison antiquus, acesta devenind de-a lungul timpului cel mai comun reprezentant al erbivorelor în cadrul celebrei Mega-Faune din America de Nord.
Bison antiquus era mai înalt, construit pe un schelet mai masiv şi mai viguros decât al descendenţilor săi de astăzi, craniul său fiind împodobit cu coarne de aproape un metru lungime. A dispărut acum circa 10.000 de ani odată cu ceilalţi reprezentanţi de marcă ai megafaunei precum ursul Arctodus simus, mamuţii, mastodonţii, cămilele, castorii uriaşi, leul american, leneşii uriaşi şi multi alţi reprezentanţi impresionanţi din Cuaternarul timpuriu.
Dispariţia sa, pusă de specialişti pe seama a mai multor cauze, fie o schimbare drastică a ecosistemului, un accident geologic, schimbarea climei sau îmbunătăţirea tehnicilor şi tehnologiei de vânătoare a primilor oameni, a rămas încă un subiect fierbinte de dezbateri între paleontologi, mai ales dacă ţinem cont că bizonul modern i-a fost contemporan o scurtă perioadă de timp, şi nu a dispărut în cadrul marii extincţii de acum 10 000 ani.
Cu toate că bizonul zilelor noastre nu mai atinge proporţiile uriaşe ale strămoşilor săi înneguraţi, rămâne totuşi un luptător redutabil de categorie grea, de care este întotdeauna bine să te fereşti. Un taur bine dezvoltat poate atinge înălţimea de 2 metri în reptul grumazului său înalt, o lungime cap-coadă de aproape 4 metri, şi o greutate de o tonă. Capul este extrem de masiv cu o frunte lată acoperită cu păr lung, aspru şi des. Ambele sexe prezintă coarne, care totuşi sunt mai dezvoltate în rândul masculilor.
Bizonii sunt erbivore de tip rumegător, fiind adaptaţi să consume în special gramineele de prerie. Bizonii pasc zilnic pe o perioada de minimum două ore. Perioada de împerechere este la sfărşitul verii, iar gestaţia durază în medie 258 de zile, după care femelele nasc un singur viţeluş de culoare roşcat-deschisă. Mica făptură, drăgălaşă şi zbenguitoare precum toţi puii, va beneficia de protecţia mamei şi a turmei pănă la vârsta de 18 luni când va fi înţărcat şi îndeajuns de puternic pentru a se descurca pe propriile picioare.
Femelele trăiesc în asocieri de tip matriarhal în care mai multe femele se adună laolalta alături de proprii viţei. Tăuraşii părăsesc turma odată ce au împlinit trei ani şi vor duce o existenţă singuratică sau în asocieri cu alţi masculi, apropiindu-se de turmele mari doar pe timpul perioadei de împerechere. Turmele sau asocierile de bizoni, fie ca sunt alcătuite din femele sau masculi, sunt organizate după o ierarhie foarte strictă.
Sursa: descopera.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu